Mâini hotărâte

Aș zice
că uneltele astea
sunt goale pe dinăuntru…
Unde altfel ar putea încăpea
toate poveștile pe care le spun
cu fiecare muchie,
cu fiecare nod,
cu fiecare așchie sărită,
cu fiecare moment
în care niște mâini hotărâte
(ale aceluiaș om,
pe care l-am putea numi,
în termeni generali,
bunic)
au stat pe trupul lor
și le-au strâns
atât de tare
încât credeam că barda asta
nu poate fi oprită
de niciun fel de lemn,
sau fier,
ori de vreo piatră.
M-aș putea gândi chiar
că o astfel de lamă
e făurită special
să șfichiuie prin aer,
în timp ce se repede ageră
să taie…
însuși timpul.

De fapt,
uneltele astea sunt
chiar foarte pline.
Atât de pline,
încât cad grele
și tăcute
în mâinile mele,
care la rândul lor
trebuie să fie
din ce în ce mai hotărâte.