(Cu)tremur

Stă,
la o masă
mai ferită,
undeva în colțul
întunecat al birtului,
acolo unde nu-l vede nimeni
(deși la ora asta
oricum nu mai e treaz decât el),
Dumnezeu.
Moțăie obosit,
cu un pahar
în mâna dreaptă,
mângâindu-i ușor,
cu degetele muncite,
striațiile.
Mâna stângă, în schimb,
o ține în față și se uită,
cu ochii împăienjeniți,
pe sub ochelari,
la cadranul ceasului.
E ușor aburit
de la prea multe
schimbări climatice
pe care a trebuit
să le manageruiască
în ultima vreme.
Când, deodată,
zdrang! pumnul pe masă,
băgând jumate de continent
într-un (cu)tremur spontan.
– Iar mă culc la ceasuri târzii,
în mama mă-sii…
ca să schimb ora!
Nici nu mai știu: de data asta
o dădeam înainte
sau înapoi?